”Căci asta e iubirea cea mai mare,/ Să vezi cu ochii celuilalt, adânc,/ Iar când nu e cu tine și te doare/ Să-i simți în ochii tăi pe-ai lui cum plâng!” Adrian Păunescu
…la bogăție și la sărăcie, la boală și la sănătate…Pentru unii, un jurământ sfânt pe care îl simt și îl trăiesc în fiecare clipă a vieții lor. Pentru alții, vorbe în vânt, spulberate asemenea unor baloane de săpun, la prima pală de vânt. Cei care simt, care trăiesc fiecare promisiune pe care și-au făcut-o cândva sunt luați, de multe ori, peste picior de cei care se trezesc că, brusc și dintr-o dată îi pocnește sfânta iluminare, cei care sunt prea înălțați în sfere de lumină și mult prea importanți pentru umanitate pentru a se mai apleca spre nevoile celor care plâng, care suferă, care sunt în proces de vindecare, care încă mai sunt oameni în carne și oase.
Ce simplu este să îi stai unui om aproape atunci când are bani, râde, dă petreceri, te invită în vacanțe scumpe și îți oferă cadouri luxoase, când te privește în ochi cu bucuria omului care a avut o zi splendidă, în care i-au mers afacerile strună, clienții și-au plătit contractele la timp, secretara a făcut o cafea delicioasă, vecinul de birou, într-un gest de imensă dragoste i-a cedat locul de parcare, iar partenerul său de faceri tocmai l-a anunțat că au câștigat o licitație importantă.
Da, în asemenea condiții este foarte simplu să iubești, să zâmbești cu gura până la urechi, să ai senzația că ești în topul topului, că norocul îți surâde fără să se plictisească, că zânele bune, la nașterea ta ți-au urat din suflet una, alta și că, iată așa a fost…Da, ce simplu este să iubești când totul este calm și liniștit, un permanent zâmbet și curcubeu…Da…însă aceasta este doar o fațetă a vieții și cine neagă partea întunecată a ei, va suferi cumplit.
Toată viața mea am considerat că adevărata iubire nu i-o arăți unui om atunci când totul îi merge bine, ci atunci când viața îl lovește nemeritat, când contul bancar îl face să plângă mai ceva ca o ceapă tăiată mărunt, când absolut nimic nu-i iese, iar lumea lui, a ei sau a lor se răstoarnă cu fundul în sus.
Atunci când omul tău drag te privește trist, îngrijorat, dezamăgit, purtând în ochi nu lumina soarelui, ci toate nuanțele de gri și cenușiu, când vine acasă obosit, stors ca o lămâie și te ia în brațe, nu din dorință erotică, ci pentru că simte nevoia să-și odihnească, măcar pentru o clipă, sufletul și gândurile la pieptul tău.
El știe, în adâncul ființei sale, că în cele mai grele și întunecate momente ale vieții tu ești cel mai puternic punct de sprijin din Univers, cel sau cea care, printr-o vorbă rostită suav sau un gest făcut cu tot sufletul, reușește să-i alunge temerile, grijile și scenariile apocaliptice. Doar acasă, lângă tine, își poate reîncărca bateriile, vindeca dezamăgirile și umple cu frumos și senin golul din suflet.
Căci Adam fără Eva n-ar fi știut ce înseamnă să fie puternic, iar Eva fără Adam n-ar fi descoperit ce înseamnă să dăruiești iubire și căldură sufletească. Pentru că unu minus unu înseamnă zero în matematică, dar la nivel sufletesc înseamnă pierderea unei lumi întregi, a unei părți din tine, a unei trăiri profunde pe care, oricât te-ai strădui, n-ai putea s-o definești clar, dar pe care o simți în fiecare celulă a trupului tău.
Să poți iubi un om atunci când pierde absolut totul, când viața lui este un haos total, când nu ai nici cea mai mică idee dacă ziua de mâine va fi liniștită sau un taifun devastator. Cred cu toată ființa că asta înseamnă să iubești cu adevărat: ca fericirea celuilalt să devină fericirea ta, iar lacrima celuilalt să se transforme, într-o clipă, în lacrima ta.
Am avut momente când am spus sau am făcut ceva greșit, momente în care durerea fizică pusese stăpânire pe mine atât de mult, încât nu mai puteam nici măcar să zâmbesc, iar de râs nici nu se punea problema. Au fost clipe în care mă simțeam atât de rănită, încât nici să respir nu mai aveam puterea, momente în care mă simțeam ca într-un tren de mare viteză care gonea spre nicăieri, purtând cu el părți din mine, bucăți din sufletul și amintirile mele. În acele momente, când nu mai găseam puterea în mine, am găsit-o în oamenii care mă iubesc dincolo de zâmbete, de grimase, de lacrimi de durere sau de bucurie, dincolo de împliniri ori dezamăgiri, de reușite sau înfrângeri, de valsurile sau uraganele din sufletul meu, dincolo de aparențe, de viață, de moarte, simplu, dar atât de profund, la bine și la greu… pentru astăzi, pentru totdeauna!
Atunci când oamenii mei dragi simțeau că golul din jurul lor îi sufocă, se refugiau în sufletul meu de copil, în brațele mele de femeie, în gândurile mele de suflet drag, în ochii mei. Doar acolo își regăseau liniștea, echilibrul, curajul și puterea de a merge mai departe, de a se lupta cu viața, cu problemele, cu ei, cu ceilalți, cu tot și cu toate. Cu cât viața ne încearcă mai mult, cu atât fundația noastră sufletească devine mai solidă, iar noi prindem rădăcini mai adânci împreună. Furtunile vin, dar noi învățăm să fim ca o salcie: ne îndoim, dar nu ne rupem. Furtunile trec, iar noi zâmbim, pentru că, încă o dată, ne-am ținut strâns în brațe, în suflet și în gând.
Miliarde de oameni se iubesc și se încăpățânează să nu renunțe unul la celălalt, atunci când frigul vieții mușcă nemilos din ei. Cel mai ușor este să pleci, să renunți, dar adevăratul test al iubirii îl treci doar atunci când îți vine să-ți iei câmpii și, totuși, rămâi. Rămâi pentru că îți dai seama că ai mai multe motive să stai decât să pleci, pentru că, așa cum spunea Adrian Păunescu: ”(Și) totuși există iubire, / Și totuși există blestem, / Dau lumii, dau lumii de știre, / Iubesc, am curaj și (nu) mă tem!”
Doar iubindu-se foarte mult, la bine și, mai ales, la greu, doi oameni pot trăi o viață împreună. Doar așa pot sărbători nu eliberarea dată de un divorț, ci 50 sau 60 de ani de căsătorie, de bucurii, de împliniri, de vise devenite realitate, de lumi și universuri construite împreună, de lecții de viață învățate împreună, de binecuvântări simțite împreună. Doar așa iubirea are sens și poate fi trăită profund, etern, irepetabil.
