”Nostalgia este dorul de vremurile trecute, în care nu era nimic de râs.”Charles Aznavour
Doamne, ce dor îmi era să ies în parc, să stau la soare, să beau o cafea și să citesc o carte de suflet. Bulevardul meu drag, ce dor mi-a fost de tine! Da, da, știu…stau la curte, n-am suferit chiar atât de mult din cauza izolării, dar tot mai bine mă simt afară, pe bulevard, pe băncuța pe care am stat cu Aaron și am făcut poze…Ce zi superbă, ce aer curat, ce minunăție să fii liber! Numai de nu mi-ar strica cineva ziua aceasta frumoasă…Cartea mea dragă, hai să stăm la povești, doar noi două, așa cum am stat de atâtea ori…
— Ce faci, Alex?
(Doamne, apără-mă, zic în gând, fără să ridic nasul din carte! Se putea să stau liniștită, fără să fiu întreruptă? Normal că nu se putea…Mai bine stăteam acasă…)
— Hei, Alex, ce faci? Nu mai auzi?
— Aaa, Andrada, scuze, eram concentrată…
— Ce faci?
(Pe bune, nu vezi ce fac? Doamne, mare ți-e grădina…)
— Iacă, citesc!
— Iar?
— Din nou!
— De când te știu, stai cu nasul mai mult în cărți… Ce găsești așa interesant în cărțile astea de stai mai tot timpul cu nasul în ele? Ești tânără, dragă, n-ai altceva mai bun de făcut?
(Aoleu, ce-mi vine să-ți trag o replică de-aia de duh… Decât să stau cu nasul în treaba altora, mai bine stau cu el în cărți. Șezi blând, vecină, că tot ți-o zic, dar finuț!)
— Ceva ce foarte rar mai găsesc în ziua de astăzi!
— Adică?
— Găsesc o societate în care mi-aș fi dorit să mă nasc, oameni cu valori și principii autentice, găsesc valoarea cuvântului pierdută în ziua de astăzi printre vorbe goale, valoarea unei promisiuni, frumusețea și binecuvântarea relațiilor cu adevărat profunde, găsesc frumusețea și adâncimea sentimentelor sincere, trăiri care durau dincolo de mormânt. Găsesc, de asemenea, un bun-simț fin, elegant, care astăzi se mai găsește doar acolo unde mai există oameni uitați de vreme, oameni bine înfipți în manierele unor timpuri demult apuse…Ce găsesc în cărți? Găsesc ceea ce astăzi întâlnesc atât de rar și de puțin în oameni…Găsesc pansament pentru suflet, trup și minte!
— Asta e bună, de parcă în lumea asta n-ai mai găsi pansamente pentru suflet…
— Exact cum îți spuneam, atât de rar, atât de puțin!
— Fată dragă, ai 46 de ani, lasă naibii trecutul în cărți și privește spre viitor. Trăiește-ți viața, bucură-te și profită cât poți, și lasă cărțile pentru bunici!
(Zâmbesc și, brusc, îmi fuge gândul la versurile lui Minulescu: „În orașu-n care plouă de trei ori pe săptămână/Un bătrân și o bătrână -/Două jucării stricate -/Merg ținându-se de mână…” Ei, comedie, cum ne casează tineretul „progresist”…)
— Printre lucrurile care mă deranjează profund în această societate în general și la mulți în particular este superficialitatea cu care aleg să treacă prin viață, să privească viața strict aici și acum, fără să-i intereseze ce și cum a fost în alte vremuri, uitând cumva că viața este complexă și are o multitudine de fațete. Prezentul acesta de care vorbești este atât de legat de trecut…Uită-te la țara noastră! Dacă Conferința de la Ialta din 1945 n-ar fi existat, astăzi am fi avut un alt cuvânt de spus. Dacă ziua blestemată de 30 decembrie 1947, în care Majestatea Sa Regele Mihai I a fost obligat de comuniști să abdice, n-ar fi existat, astăzi România și noi am fi fost pe un alt drum. Și nu mă refer doar la marile evenimente care au avut loc în trecut și care, încă, ne influențează prezentul, ci la cum erau oamenii, cum gândeau, cum se purtau, cum se comportau. Ehei, alte vremuri, alți boieri, altă eleganță. Deci, vezi, nu poți trăi în prezent fără să înțelegi trecutul!
— Și acum ce-ai vrea, să trăim toți în trecut, cum trăiau bunicii noștri? Hai să fim serioși! Suntem, totuși, în 2026. Ce spui tu este tărășenie totală. Ieși din casă, bea o bere și ieși din melancolia asta blegoasă!
— Mulțumesc pentru recomandare, dar rămân fidelă bibliotecii mele. În prima facultate stăteam la bere, dar ce seri, ce povești rusești, ce cărți citeam la recomandarea profesorului meu de radio, Bogdan Calu. Îl luam pe Dostoievski și-l disecam mărunt. Analizam toate personajele, căutam mesajele din spatele mesajelor, căutam simbolurile și le duceam la extrem. Berea era așa, ca să nu stăm ca proștii, dar poveștile erau principalul motiv pentru care ne vedeam. Da, așa da! Cu astfel de povești stau ore întregi, nopți întregi. După Bogdan, numai cu Aaron am mai putut face astfel de nopți albe de literatură. Acum, pentru că nici Aaron, nici Bogdan nu sunt lângă mine, beau o bere și stau la povești cu profesorul Neculai Brateș. (personajul principal din romanul de dragoste Iubim scris de Octav Dessila.)
— Cu cine?
—Cu un bun prieten de-al meu. Avem aceleași gânduri, ne înțelegem dincolo de tăceri!
— Și Aaron ce părere are? Nu ți-a spus să te dai jos de pe pereți și să revii la crunta și marea realitate?
— Dragul de el…Aaron nu mai este printre noi…dar a citit în viața lui mult mai mult decât am citit eu. El era pe pereți mult mai mult decât sunt eu. A existat între noi o punte sufletească bazată atât de frumos și atât de profund pe afinități intelectuale, în primul rând, apoi venind cele afective și restul. În Aaron am văzut mult mai mult decât un bărbat, un partener de viață, cel mai bun prieten, confidentul meu, punctul meu de echilibru într-o lume absolut bezmetică. În el am văzut o educație aleasă și dăruită cu multă grijă de părinții lui, de bunicul lui matern, școlit la Paris, pe care Aaron l-a adorat toată viața. Am văzut maniere pe care bunicii noștri le respectau cu strictețe și care, astăzi, din păcate, sunt luate în derâdere de oricine, oricând, de oameni care habar n-au ce înseamnă, cu adevărat, să ai maniere, am văzut o noblețe a sufletului și a caracterului, moștenite de la mama și de la bunica lui maternă, care, astăzi, în epoca lui ”repede, prost, ce contează și lasă că merge și așa”, și-a pierdut adevărata însemnătate. În Aaron mi-am văzut și mi-am simțit rădăcinile, pe oamenii pe care n-am apucat să-i cunosc personal, bunicii lui, bunicii mei paterni. El a fost legătura mea de suflet cu o societate și cu niște vremuri de care mă simt atât de atașată mental și sufletește. Într-o altă viață, sunt convinsă că am trăit în acele vremuri. Am venit în această viață cu amintiri de acolo, cu trăiri ce pulsează în tot ADN-ul meu, de aceea îmi este atât de drag să citesc despre oamenii acelor vremuri, îmi era extrem de drag să stau acasă cu Aaron, să citim și să povestim ore întregi, să ne uităm la poze de familie, să facem lucruri care ne bucurau atât de mult sufletul!
— De asta și tu, și Aaron păreați că sunteți din alt film, din altă poveste. N-am reușit niciodată să vă înțeleg! Acum, după câte mi-ai spus, cu atât mai puțin vă înțeleg!
— Important a fost că ne înțelegeam unul pe altul! Noi nu am trăit cu lumea, noi am trăit unul cu altul!
— Da, dar totuși, ați trăit în lumea asta, printre oamenii de astăzi care nu v-au înțeles și care se uitau la voi ca la niște marțieni. Și, poate de aceea, ați avut atât de puțini prieteni… Ar trebui să te gândești la asta…
— Greșit, tocmai de aceea nu ne-am dorit foarte mulți prieteni. Ce rost are să ai mulți prieteni, dacă atunci când te vezi cu ei nu vorbești aceeași limbă? Am avut prieteni! Nu am trăit în pădure, nu am fost cuci singuratici, deși nu ne-ar fi deranjat deloc dacă am fi fost așa, nu am trăit noi și ursuleții, într-un loc uitat de lume! Nu, deloc, dar am ales să ne selectăm prietenii. Și când spun asta, nu o spun cu aroganță. Nu am fost nici moțați, nici speciali, dar am ales să ne petrecem bruma de timp liber alături de oameni care fac parte din familia noastră sufletească. La firmă, da, aveam relații sociale, de afaceri, nu prieteni de suflet, însă acasă era cu totul altă poveste. Nici eu, nici Aaron nu mai aveam răbdarea, energia și timpul de a ne justifica părerile, obiceiurile, stilul de viață sau pasiunile. Fiecare este liber să fie cum vrea, iar noi eram exact așa cum ne doream să fim, indiferent cine ce zice. Nu aveam nevoie nici de aprobarea, nici de binecuvântarea nimănui.
— Tu ești o mare contradicție!
— De ce?
— Păi tehnologia modernă văd că o folosești, dar gândești ca în trecut…Cum dracu’ vine asta? De ce nu folosești în loc de email porumbelul călător? Că ăla era în trecut!
— Ce legătură are tehnologia modernă cu respectul, cinstea, onoarea și demnitatea vremurilor trecute? Tehnologia este una, valorile despre care îți vorbesc sunt o altă poveste. Nu tot ce este modern este și bun, cum nici tot ce este vechi nu este prost. Nu uita că vinul cel mai vechi este și cel mai apreciat, nu numai de noi toți, ci mai ales de marii colecționari de vinuri rare. La fel cu timbrele vechi, cu cărțile poștale, cu tablourile, mobila și alte minunății. Ascult muzică modernă, dar mereu mă întorc cu drag la un album de artă vechi. Și cele două se îmbină frumos. Accept modernismul, atâta timp cât rămân eu cea care sunt, cu valorile și principiile mele. Mi-am schimbat multe idei și, cu siguranță, îmi voi mai schimba, dar felul în care mă comport, felul în care vorbesc, felul în care respect alți oameni, modul în care iubesc și apreciez lucrurile de calitate nu sunt de negociat. Rămân fidelă educației primite acasă.
— Și eu rămân fidelă modernismului. Viața este prea scurtă ca să stau să mă gândesc și să-mi bat capul cu ce a fost acum 100 de ani. Chiar nu mă interesează! Mă bucur de tot ce are prezentul de oferit. Mai încearcă bunica mea să-mi povestească câte ceva, dar i-o retez politicos. Chiar nu mă interesează ce și cum făceau oamenii pe vremea ei, eu trăiesc azi și mă interesează ce se întâmplă azi.
— Ești norocoasă că mai ai o bunică…Ai mei s-au dus…Pe bunicii paterni nu i-am cunoscut deloc, bunica a murit în 1970, iar bunicul în 1980. Aveam un anișor când m-a văzut, dar nu-mi amintesc. I-am cunoscut doar pe bunicii materni, mai mult pe bunica, pentru că bunicul s-a dus la cele veșnice în 1984. Aș da orice să-i am pe toți lângă mine, pe ai mei, pe Aaron, pe socrii mei, pe părinții mei, pe unchiul meu de la București, un om deosebit pe care l-am iubit mult, să stăm cu ei la povești…Ar fi minunat, dar, din păcate, asta nu mai este posibil. Îmi lipsesc mult, dar mereu îi pomenesc cu drag în poveștile mele. Sunt mereu în gândurile mele! Fără ei, n-aș fi cea care sunt astăzi! Am rămas eu să duc mai departe poveștile unui secol trecut pentru cine mai vrea să le asculte! Și poveștile acestea vor muri odată cu mine…Dar, vorba lui Gabriel García Márquez, ”nu plânge pentru că s-a terminat, zâmbește pentru că s-a petrecut.”
— Să-ți fie bine, Alexandra, alături de cărțile tale dragi!
— Mulțumesc! Chiar îmi este foarte bine! Cărțile, pe lângă faptul că-ți deschid mintea și-ți îmbogățesc sufletul, mai au un mare merit: nu te mint, nu profită de bunătatea sufletului tău și nu te trădează niciodată. Să-ți fie bine și ție, Andrada! Să ai parte în viață de tot ceea ce este mai bun și mai frumos!
— Toate bune, Alex!
— La fel și ție!
Ei, madam Mihăescu, marțian ai fost, marțian rămâi până când te vei muta la locul cu verdeață din cimitir! Hai acasă, fată dragă, hai să aprindem o lumânare în memoria marțienilor din familie…
