”Oamenii nu își mai dau seama de bucuria de a trăi, pentru că nici nu mai știu să privească minunile naturii!” –Constantin Brâncuși
Viața, timp efemer înfășurat într-o clipă de nemurire: o clipire de pleoape, o zbatere de inimă, o mână întinsă peste un pod imaginar între ieri și mâine. O călătorie spre noi, spre alții, spre necunoscut – o destinație pe care o căutăm, fără să înțelegem că fiecare zi este, în sine, o destinație la care, din păcate, mulți nu mai ajung. Viața, timp de lacrimi, regrete, învinuiri, rugăciuni și blesteme; de căderi și ridicări, zboruri frânte și aripi tăiate; întrebări fără răspuns, răspunsuri fără întrebări; adevăruri transformate în drumuri de viață, minciuni aruncate în coșul memoriei…
Viața – liniștea nopții de vară, împletită cu mirosul fermecător al macilor sângerii; jurăminte de iubire șoptite la malul mării; iubiri forțate, iubiri interzise, iubiri călduțe și pasiuni năucitoare; săruturi furate și îmbrățișări dăruite; întâlniri de viață și despărțiri de foc; regăsiri de suflet; cuvinte rostite timid, martor fiind doar răsăritul; declarații scrise stângaci pe un șervețel mototolit…
Viața – încordări, temeri și gelozii; bucurie, iubire, lumină; lovituri și mângâieri; iluzia deziluziei; speranțe deșarte și vise devenite realitate; urcuș abrupt și vale a plângerii; blestem și binecuvântare; alb și negru; rege și nebun; nuntă și doliu; aventură și rutină ucigătoare; singurătate în unul, în doi, în miliarde; curcubeu și furtună; destăinuiri și trădări; succes și înfrângere; acceptare și refuz; apropiere și depărtare; îngeri și demoni; culoare și strălucire; praf de stele și clipocit de ape; miros de scorțișoară, de brad, de acasă…Dualitate, Yin și Yang… aducere-aminte, amnezie…
Prea des, prea mult timp, majoritatea oamenilor trec prin viață cu pilotul automat pornit, repetând aceleași gesturi mecanice, asemenea unor jucării cu mecanismul intern stricat; gândind aceleași gânduri toxice și înfricoșătoare; sărutând grăbit, fără dor; făcând dragoste mai mult din obligație conjugală decât din pasiune, dorință sau iubire; salutând în grabă și promițând că vor reveni curând; ascultând plictisiți poveștile celor din jur și îngânând din când în când un „da”, un „nu” sau un „poate”; uitând după cinci minute tot ce s-a discutat; regretând ce n-au avut curajul să spună sau să facă ieri; temându-se să fie astăzi nebuni, excentrici, frumoși.
Mor încet, în fiecare zi, cu fiecare vis și aventură pe care și le refuză; cu fiecare gest frumos pe care îl resping; cu fiecare poveste de iubire de care fug; cu fiecare ploaie de vară de care se ascund; cu fiecare punct final pe care se încăpățânează să nu-l pună; cu fiecare decizie de a nu o lua de la capăt; cu fiecare pas spre necunoscut pe care nu-l fac, din rușine, de teama eșecului sau a succesului; cu fiecare emoție pe care și-o reprimă, de frică să nu pară ridicoli; cu fiecare ”nu” pe care nu-l rostesc, de teama de a nu supăra; cu fiecare ”da” pe care și-l înăbușă, de frică să nu devină prea vulnerabili, prea expuși, prea copilăroși, prea atașați, prea umani; cu fiecare „te iubesc” pe care nu-l spun, de teama respingerii sau a ridicolului, cu fiecare tăcere…
Prea des, prea mult, marea majoritate a oamenilor nu trăiesc, ci doar respiră și supraviețuiesc. Prea des, prea mult, ei uită că nu au venit pe această lume doar pentru a plăti facturi și taxe, ci pentru a iubi, a dărui, a învăța, a trăi profund, frumos și curat; pentru a deveni cea mai înălțătoare variantă a lor, trăind cea mai nobilă și mai frumoasă experiență; pentru a-și desface aripile și a zbura înalt; pentru a visa și a avea curajul de a-și urma visele; pentru a lupta pentru ele și a le transforma într-o realitate sublimă; pentru a se bucura profund de fiecare clipă a vieții, nu doar de câteva momente.
Cred că singura datorie cu adevărat importantă în această viață este să fim oameni: să iubim, să dăruim tot ce avem mai bun și mai frumos în noi, să fim fericiți. Restul… restul e praf în vânt, baloane de săpun spulberate în zarea nemuririi.
