”Cât de frumos sună glasul oamenilor când spun ceva adevărat, când smulg ceva din ei și-l întind altora ca pe-o ofrandă: «Ține, ia, acesta este sufletul meu!»” Ileana Vulpescu
Trăim cu frici, cu multe și adânci frici agățate de sufletul nostru. Pentru că așa am fost învățați: să ne fie frică să vorbim cu străinii, să ne temem de Dumnezeu, de părinți, de profesori, de oamenii tatuați, de cei cu altă culoare sau religie, de cei excentrici, de cei prea gălăgioși, prea vocali, prea libertini în gândire și în comportament. De mici copii, ni s-a băgat în cap ideea că e mai bine să nu riscăm în viață, să nu ne aventurăm prea mult, să nu visăm prea mult, să nu vorbim prea mult, să nu simțim prea mult, să nu ne destăinuim sufletul. Și toate acestea, chipurile, pentru binele nostru, pentru a nu suferi, pentru a nu fi ridiculizați, respinși, umiliți, abandonați.
Mama îmi spunea mereu: „Fetița mea, să nu-ți faci iluzii, ca să nu ai deziluzii!” Păguboasă gândire… Știu că o spunea cu toată dragostea de care doar o mamă e capabilă, dar această idee, repetată iar și iar, pe termen lung, nu mi-a adus niciun folos. Ba, din contră, m-a limitat, mi-a tăiat aripile, mi-a hrănit neîncrederea în mine, în potențialul meu, în tot ce aș fi putut face și n-am făcut, de teama deziluziilor. De multe ori, am ales să merg pe partea sigură a drumului vieții mele, ignorându-mi, cu bună știință, dorințele, impulsurile, intuiția și visele. Dar, cumva, în mine zăcea o mică Xena, o războinică gata oricând să schimbe lucrurile… Și le-am schimbat, în felul meu. Pentru că am ales din nou, dar, de data asta, am decis să aleg cum simt eu. Am ales deziluziile în locul regretelor. Am mers pe mâna mea și pe mottoul sufletului meu: mai bine să regret ceva ce am făcut, decât să plâng o viață întreagă pentru ce n-am făcut!
Tot dintr-un mare sentiment de protecție, poate din prea multă protecție, am fost învățată că e mult mai bine să tac, să nu spun tot ce simt. Și toate astea, pentru a nu avea deziluzii… N-a mers, pentru că, întotdeauna, am spus oamenilor ce și cum simt! Am spus sincer, frumos și din tot sufletul, fără să mint, fără să mă mint. Am spus pentru că așa am simțit.
Am spus ”mi-e dor”, chiar și atunci când vocea de la capătul receptorului tăcea. Mi-am deschis brațele și am spus ”vino”, chiar și când omul de lângă mine tocmai alegea să plece pe un alt drum. Am spus ”adio” când omul de lângă mine se ruga să-i mai dau o șansă. Am spus ”îmi pare rău” celui care mă iubea, dar pentru care simțeam că nu sunt potrivită. Am spus ”pe aici nu se trece” celui care mă privea cu drag, cu suflet, cu simțire, pentru că eu purtam în suflet și în ființă un alt om. Am spus cu tot sufletul ”te iubesc” celui care își trăia zbuciumul existenței între rațiune și sentiment, între povești de viață și povești de suflet, între noaptea neagră a realității și lumina bucuriei întâlnirii. Am spus, când poate ar fi trebuit să tac, să ucid cu mâna mea adevărul din sufletul meu, să înăbuș orice urmă de sentimentalism împletit cu dorința sinceră.
Am spus, pentru că așa am crezut că este corect față de mine, față de ei. Am considerat că oamenii pe care pretind că îi respect și îi iubesc trebuie să știe adevărul, fără să impun nimic, fără să aștept ceva în schimb, fără să le cerșesc o fărâmă de suflet sau o lacrimă de emoție, fără ca ei să se simtă obligați să facă ceva anume ori să schimbe ceva în viața sau în teritoriul lor personal. Am spus pentru că am vrut să mă simt liberă de povara cuvintelor nerostite la timp – cuvinte care pe unii i-au dărâmat la propriu, iar pe alții i-au vindecat pentru veșnicie.
Am spus pentru că viața m-a învățat că ceea ce nu spunem la timp, mai devreme sau mai târziu, ne roade, ne chinuie, ne omoară, ne bântuie pentru totdeauna. Ne lasă în suflet răni adânci, pe care niciun pansament nu le va vindeca, ne lasă mutilări ce nu vor putea fi corectate prin nicio intervenție chirurgicală, ne lasă tăceri de gheață și ziduri reci, ne lasă biciuiri ale conștiinței și ale trăirilor, ne lasă pe noi fără noi, rătăcind prin pustiul nostru, al celor care am fi putut fi, dar nu vom fi.
Am spus pentru liniștea sufletului meu, pentru ziua de mâine care nu-i este nimănui promisă, pentru milisecunda de bucurie a celui care mi-a ascultat și binecuvântat mărturisirea de suflet, de viață și de mântuire. Am spus și voi continua să spun, indiferent dacă voi fi respinsă, ridiculizată sau abandonată. Am spus și voi spune, pentru că a spune cuiva ce și cum simți reprezintă dovada supremă de vulnerabilitate, de dăruire, de libertate, de împlinire sufletească. Sentimentele n-au valoare cât timp nu sunt exprimate, într-un fel sau altul.
Am spus și voi spune, pentru că, indiferent de rezultatul final, sufletul meu trăiește o experiență unică. Numai spunând frumos și curat îmi onorez sufletul și mă onorez pe mine. Să simți, să spui, să te dezvălui? Să taci sau să regreți? Tu, suflet drag, ce alegi?
