„Mai degrabă regret ce nu s-a-mplinit, în niciun caz ce-am făcut”. Nicolae Mareș
N-am înțeles cât de mult te iubesc, decât atunci când, tristă și tăcută, te-ai ridicat și ai plecat fără să te uiți în spate! Am rămas singur, într-o cameră întunecată și rece, exact așa cum era și sufletul meu. În tăcerea aceea grea, m-am gândit la tot ceea ce am trăit frumos împreună, la zâmbetul tău, la liniștea mea, la iubirea ta necondiționată, la nehotărârea mea, la felul tău cald, blând și înțelegător, la tăcerile mele, la mine, adultul cu suflet amputat de copil, la întrebările tale profunde despre viață, iubire și sens, la mine, cel care îți spunea cu ușurință că este prea obosit pentru astfel de discuții, la tine, cea care mă țineai strâns în brațe, atunci când corăbiile sufletului meu navigau în derivă, la mine, cel care te vedea mereu puternică și nu înțelegea că și tu ai momentele tale de vulnerabilitate, de dor, de neliniște, de ardere interioară.
Mă gândesc la tine, cea care îmi cereai timp petrecut împreună, iar eu îți ofeream scuze și te rugam să ai răbdare, pentru că va veni momentul în care vom avea mai mult timp pentru noi, pentru proiecte comune, pentru o plimbare prin pădure sau un concediu fără telefonul de serviciu sau laptop…. Și ai stat, ai așteptat, ai înțeles, ai luat o decizie, ai plecat, am pierdut, ți-ai recâștigat liniștea, mi-am pierdut bucuria, ți-ai regăsit zâmbetul, mi-am pierdut echilibrul sufletesc. Ne-am găsit libertatea, însă, vezi tu, pentru tine libertatea asta înseamnă un nou început, pentru mine…un sfârșit trist.
Acum, draga mea, am tot timpul din lume! Ce folos…acum …acum ce fac cu el? Cum să îl privesc astfel încât să nu mă doară, să nu mă sufoce cu minutele pe care le simt că fiind ani, cum să percep aceste ore departe de tine, de noi, de tot ceea ce am trăit? Se face noapte, întunericul înghite camera și simt că, dacă nu fac ceva, mă va înghiți și pe mine… Îmi aprind o țigară și privesc la flacăra brichetei…Singura mea lumină, una firavă, pe care un simplu suflu o transformă în beznă…Trag cu amărăciune din țigară și, undeva într-un colț al camerei, pe un ecran imaginar îmi privesc povestea vieții! Putea să iasă o capodoperă, asta numai dacă actorul din rolul principal ar fi fost la fel de magistral ca si rolul pe care i l-a oferit viața. Dar, vezi tu, nu a fost! De fapt, sincer să fiu, nu și-a dorit, cu adevărat să fie! A ales să joace un rol ușor, fără replici complicate, emoție profundă și asumare totală, un rol mediocru, într-o poveste frumoasă, pe care a tratat-o banal! Ce trist, ce pierdere, ce lecție de suflet, de viață de conștientizare. Știi, se spune că nimeni nu intră întâmplător în viața noastră, fiecare om aduce cu el o lecție sau o binecuvântare.
Tu…tu minunea mea dragă, ai fost binecuvântarea vieții mele, eu, însă am fost, cred, cea mai dură lecție de viață! În timp ce tu m-ai învățat ce înseamnă iubirea, eu te-am învățat neîncrederea, tu mi-ai fost ancoră, eu ți-am fost ghilotină, tu m-ai invitat, eu te-am ucis sufletește. Într-o zi, nu știu cum și când, sper că mă vei putea ierta, sau, măcar…. Măcar…. Măcar ție să îți fie bine, acolo, pe drumul ales… Fiecare, în viață, rămâne cu ceea ce alege! Unii aleg iubirea, lumina, echilibrul sufletesc, sinceritatea, dăruirea, trăirea, alții aleg frica, fuga, prejudecățile, limitările autoimpuse, sarcasmul, ignoranța și credința imatură lasă că merge și așa, lasă că nu pleacă! Și, într-o zi, viața îți oferă nota de plată. Poate nu astăzi, poate nu mâine, dar, prietene, într-o zi, te vei trezi și tu ca mine, singur, într-o cameră întunecată, unde doar flacăra brichetei îți va mai încălzi existența. Și afară plouă cu dor, cu stele, cu ea în venele mele, cu Rai, cu Iad, cu noi, un vis ce s-a spart…
