„Scrie cu sufletul tău și recitește cu sufletul altora!” Nicolae Iorga
Scriu cu drag, cu bucăți din sufletul meu, cu lacrimile adunate în mine, cu soarele agățat pe cerul vieții mele, cu furtuna din gândurile mele târzii, cu pasiune, cu bucurie şi cu durere, cu viață şi pentru viață! Scriu cu mine prin tine, prin ființa ta, cu tine prin viața mea şi prin scrisul meu păşesc, timid, prin sufletul şi gândul tău, prin însăşi existența ta! Îmi aştern sufletul pe hârtia albă şi tresar uşor la fiecare geamăt pe care îl scoți, un geamăt de plăcere, de uimire, de durere, de dor, de tristețe, de înălțare şi de cădere sufletească, un geamăt de om a cărui existență pendulează între Cer şi Pământ, început şi sfârşit, aici şi acolo, totul şi nimic!
Scriu şi scrisul meu îți este, câteodată, un punct de sprijin, într-o lume plină de orgolii, de răutăți, de altare prăbuşite, este mângâiere pentru sufletul tău mult prea încercat de oa- meni şi de viață!
Simt cum scrisul meu îți este, deopotrivă, cuțitul care-ți răscoleşte rana încă sângerândă, este funia care te sufocă în propria durere şi ultima picătură dintr-un pahar ce a dat de foarte mult timp pe afară!
Scriu şi slovele mele te dezbracă uşor de cel ce pari a fi şi îl descoperă pe cel care este cu adevărat! Sub cuvin- tele mele îți desenez cu atenție linia sufletului, a vieții şi a existenței tale efemere pe acest Pământ! Prin cuvintele mele mângâi copilul de ieri şi vindec adultul de astăzi! Prin scri- sul meu mă străduiesc să îți colorez viața în culori pe care le- ai uitat demult, mă străduiesc să îți pictez universul cu acele nuanțe de care îți este, pe rând, dor şi teamă, mă străduiesc să te redau ție celui pierdut prin viața ta şi prin viețile altora, ție celui pe care te-ai salvat şi te-ai trădat, celui care ai plâns cu lacrimi de foc şi ai râs cu toată ființa ta, celui care a plecat în căutarea adevărului său şi a revenit întru renaşterea aceluiaşi adevăr!
Prin scrisul meu îți jelesc durerea şi îți cânt bucuria! Tot ceea ce simți nu îmi este deloc străin! Scriu şi te văd aie- vea, cu ochii minții, căutându-mă printre mii de alte cuvin- te, de alte descrieri, prin viața ta, prin viața mea, prin ploaia şi prin lumina din sufletul tău, prin țăndările din ființa ta, reîntregită, brusc, sub slovele mele! Te simt cum te apropii de mine, câteodată, cu paşi şovăielnici, ca un orb căruia îi este frică să facă următorul pas spre marele necunoscut, iar altă dată te simt cum te apropii grăbit, aruncându-te cu bra- țele deschise în tangoul pe care sufletul tău îl cere! Tangoul s-a terminat, eu continui să scriu şi te simt cum te îndepăr- tezi, purtând în suflet păcatul omului care şi-a permis o cli- pă de nebunie frumoasă, te îndepărtezi purtând în tine con- damnarea de a simți ceea ce tu credeai că este de nesimțit. Te îndepărtezi… te simt, şi, cu toate acestea, scriu despre mine şi tine, ori viață, sau permisul nepermisului din existența ta, a mea, a celor ca noi…
Scriu şi simt cum cortina cade peste ultimul act al ne- buniei mele, dezbrăcarea mea sufletească în piața publică, unde unii mă adoră şi alții mă ard pe rug, rugul din mine, din tine, al nostru cel de toate zilele! Scriu şi zâmbesc In- chiziției din mine, cu surâsul celei pe care dragostea pentru scris a ucis-o astăzi pentru renaşterea ei de mâine. Zâmbesc pentru un mâine etern în care scrisul meu va renaşte iar!
