”Tu, aproapea mea ești atât de departe, însă atât de aproape-mi ești tu, de partea mea.” Mihai Morar
Țârrr, țârrr, țârrrr…no, bine că măcar zgomotul telefonului se mai aude în casa asta… Măcar atât…-
– Salutare, România!
– Salutare, Los Angeles!
– Ce faci, fată bună și visătoare, mă întreabă, râzând. Cora, prietena mea din adolescență.
– Bine, prin casă, triam niște cărți din bibliotecă, să văd ce păstrez, ce donez și cugetam…
– Aoleu, și în Vinerea Mare șezi și cugeți? Nu te-ai plictisit de atâta cugetat?
– Nu șed, doar cuget și nu, nu m-am plictisit!
– Și, la ce cugeți, dacă nu-s indiscretă?
– Mă gândeam la viață, la oameni, la distanțe care apropie, la apropieri care despart… Despart oameni, suflete și destine!
– Auzi, dar tu așa, în Vinerea Mare, nu te poți gândi la niște cozonaci, la o maioneză, la o pască cu stafide, ceva mai uman, mai pământesc, mai casnic, pentru numele lui Dumnezeu cel Bun? Ce ți-a venit cu gândurile astea așa, demne de Cioran, Bacovia și alți optimiști din literatura română?
– Draga mea, dragă, în primul rând, nu mâncarea e prioritatea mea de sărbători, ci trăirea profundă, sufletească a ceea ce reprezintă, cu adevărat, aceste sărbători. În al doilea rând, degeaba avem masa plină de bunătăți, dacă sufletul ne e trist și gol; degeaba mai învie încă o dată Iisus pentru noi toți, dacă sufletește suntem morți și îngropați. Mâncare, slavă Domnului, am; ce nu am, din păcate, sunt oamenii mei dragi… Și dacă nu-i am pe ei, degeaba am stat ieri și am făcut ouă roșii, că-mi vor sta fix în gât în ziua de Paște. Ceapă cu pâine să mănânci, frate, dar să fii sănătos și să te bucuri de cei dragi, asta înseamnă, cu adevărat, să sărbătorești.
Degeaba mănânci friptură singură, cu noduri în gât, și te așezi singură la masă!
– Păi ce ai, de ce ești singură? Nu ești cu tatăl tău, Aaron nu e cu tine?
– Se vede că vorbim din Paște-n Crăciun, la propriu…Hai să te aduc la curent cu noutățile…Tata și-a schimbat, de curând, domiciliul din buletin, iar Aaron, dragul de el, e prins de isteria pandemiei în Israel. Adică, fix când se pregătea să vină de Paște acasă, au băgat carantină generală și, la revedere, zboruri spre România! Anul ăsta, vom face Paștele pe Skype, ca alte milioane de oropsiți ai vieții…Noi și Internaționala, sculați, voi, oropsiți ai vieții, ou cu ou să vă ciocniți…
– Curat ghinion, coane Fănică! Și tatăl tău unde s-a mutat? S-a dus la sora ta, la București?
– Dacă se muta la sora mea, era bine! Numai că tata a avut un plan puțin mai sadic: s-a mutat pe strada Drumul fără de Întoarcere, aleea principală, cavoul 2 bis.
– Ce-a făcut cu cavoul?
– N-a făcut nimic, doar l-a ocupat!
– Mai, fată, termină cu glumele astea sinistre și cu umorul tău de balamuc! Doamne, ferește și păzește, am vărsat și cafeaua pe mine…
– Aș vrea să fie glumă, dar e cât se poate de serios… Asta e viața, cu toții ne ducem, mai devreme sau mai târziu…Mai respiri?
– Da, mai respir… Ioiii, îmi pare rău… N-am știut nimic! Sincere condoleanțe!
– Mulțumesc, Cora!
– Dar tot nu înțeleg, acum că tot te-am sunat, explică-mi și mie cum e treaba asta cu depărtarea și apropierea…Presimt că voi regreta că te întreb, dar îmi asum riscul. Dă-i drumul, îmi mai fac o cafea și te-ascult!”
– Cora, dragă, vezi tu, viața ne aduce în cale tot felul de oameni. Din fericire, unii sunt fizic aproape de noi, iar, din păcate, alții sunt fizic departe. Prima tragedie a omului, mai ales a omului sensibil, începe atunci când oamenii care sunt apropiați fizic de el sunt atât de departe sufletește. Cel mai clar exemplu e al celor care trăiesc cruntul și năucitorul sentiment de singurătate în doi, cei care abia se mai salută prin casă, care, de ani de zile, dorm în camere separate, visează, poate chiar iubesc separat, gândesc, suferă separat, fiecare trăind în lumea lui de dezamăgiri, iluzii și altare prăbușite. Fiecare strânge în el propriile întrebări, fără a găsi, însă, un răspuns potrivit și satisfăcător. Oamenii care, în alte situații, împart același pat, dar nu mai împart aceleași vise, împart același nume pe ușă, dar nu-și mai împart sufletul împreună. Ce folos că fizic sunt la un metru distanță unul față de celălalt, dacă, în realitate, sufletește, ei sunt la galaxii distanță? Cui îi mai folosește această apropiere fizică? Nimănui. Și, iată, așa se nasc apropierile care despart.
A doua tragedie este atunci când viața îți scoate în cale un om pe care îl iubești sincer, curat, necondiționat și dezinteresat, dar care se află la mii de kilometri distanță fizică, deși, sufletește, îl simți atât de aproape. Omul acela bun, cald, înțelegător, răbdător, sensibil și iubitor, care te face să te simți cel/cea mai bun/bună, mai frumos/frumoasă și chiar special/specială; omul care nu te poate strânge în brațe, dar te strânge în sufletul său în fiecare clipă; care nu te poate săruta, dar îți sărută, cu gândul, toate zâmbetele; omul în brațele căruia nu poți adormi, dar în ale cărui rugăciuni adormi ca un prunc, ferit de tot și de toate; omul care, fizic, nu-ți poate șterge lacrimile, dar care stă cu tine de vorbă ore întregi la telefon, pe Skype sau prin orice altă tehnologie, doar pentru a fi lângă tine, pentru a te ajuta să dai afară tot ceea ce te doare, te macină și te ucide, pentru ca tu să te scuturi de povară, pentru ca el să-ți facă crucea mai ușoară, să te ajute să renaști cu mai multă liniște, bucurie și calm în suflet.
Omul care nu te poate săruta pe frunte dimineața, dar care îți trimite un video în care îți urează să ai o zi frumoasă și te roagă să fii un viezurici vesel, pentru că asta îl face cel mai fericit; omul care te face să zâmbești și să plângi de emoție pentru că s-a gândit la tine și a vrut să fie mai aproape de tine…Și-mi aduc aminte de Pavel Coruț, care spunea într-una din poeziile sale: „Deși suntem frumoși și buni, / Iubirea noastră-i un blestem, / Se-nfruntă-n Cer zeii străbuni, / O zi de liniște n-avem!” Blestemul depărtării, binecuvântarea apropierii…Și, astfel, miile de kilometri se transformă în cea mai frumoasă apropiere, iar oamenii aceștia frumoși, buni și iubitori fac dragoste nu prin unirea vremelnică fizică a corpurilor, ci prin cea mai intimă, mai profundă și mai longevivă uniune – cea a gândurilor și a sufletelor. Și, în astfel de momente, oricât de mult te-ar durea distanța fizică, nu poți decât să fii recunoscător pentru că ai parte de o minune sufletească, de un om care, oricât de departe ar fi fizic, te iubește atât de mult, te poartă adânc în sufletul și în ființa lui, chiar dacă nu în fiecare clipă își exprimă aceste sentimente profunde prin cuvinte, ci mai mult prin fapte.
Vezi tu, Cora, carantina asta mondială vine ca o lecție pentru noi toți. Acum oamenii vor vedea și vor simți clar cine le este aproape fizic, dar departe sufletește, cine le este aproape sufletește, dar departe fizic, sau cine nu le este niciuna, nici alta. Acum, în această izolare, vor cădea multe măști, vor pica multe cortine în suflete, între oameni, între actele vieții, măști ale autominţirii. În tăcerea asta impusă, oamenii vor căuta, adânc, răspunsurile în ei, adevărurile din sufletele lor, iar când restricțiile de mișcare și de circulație se vor ridica, vor ști exact de cine se vor îndepărta, de cine vor fugi, spre cine vor alerga. În izolare, în tăcere, oamenii, dacă vor fi sinceri cu ei, vor găsi adevăratele răspunsuri pe care, ani și ani, gura lor a refuzat să le rostească, dar pe care sufletul lor le-a urlat în fiecare secundă!
Mă opresc brusc din povestit, pentru că plânsul Corei lovește ca un pumnal în sufletul meu…
– Îmi este atât de dor de tine, de voi toți… Îmi vine să vă scot din poze și să vă strâng tare, tare în brațe, să nu vă mai dau drumul niciodată!”
Alt pumnal, alte bucăți de suflet, și gândul îmi zboară la Aaron și la poetul nostru de suflet, Adrian Păunescu, care spunea: ”Căci asta e iubirea cea mai mare, / Să vezi cu ochii celuilalt, adânc, / Iar când nu e cu tine și te doare, / Să-i simți în ochii tăi pe-ai lui cum plâng!” Inspir adânc, cât pot de adânc…
– Fetiță scumpă, și nouă ne este dor de tine, dar, uite, bine că măcar avem tehnologia și internetul care ne ajută să ne mai alinăm dorul unii de alții, îi răspund eu, încercând să mai îndulcesc pastila…(Mama lor de noduri în gât, simt că mă sufoc…Toate mă strâng: tricoul, gândurile și sufletul…Noduri în gât și mult dor, dor de vii, de morți, de depărtări, de apropieri, de ducă, de revenire, de liniște, de normalitate, de Paște cu miros de zambilă și dangăt de clopot, nu de Prohod colectiv…Și câți ca mine, Doamne…și câți ca mine, care stau acum, se uită fie la fotografii și își aduc aminte de vremurile frumoase, fie la ceas, așteptând cu înfrigurare să se termine coșmarul carantinei, fie la telefon, să vadă dacă nu cumva, din greșeală, au ratat un apel de la cei dragi…) O să vezi că totul se va liniști, va reveni la normal, și vei veni acasă, unde te așteptăm întotdeauna cu toată dragostea! Oriunde ai fi și orice vei face, noi suntem cu sufletul mereu alături de tine! Capul sus, om bun! O să fie bine, vom bea un vin bun împreună și vom lăsa în urmă tot acest coșmar!
Suflet drag, fie că ești departe sau aproape de cei dragi, îți doresc ca Sfânta Înviere să te ridice deasupra singurătății, durerii sufletești, izolării, tăcerii, neputinței și disperării și să te înalțe către putere, lumină, frumusețe, fericire și liniște sufletească! Și dacă sufletul tău este trist și îngândurat, te rog aprinde-i candela speranței și nu o lăsa niciodată să se stingă! Să avem pace și lumină în gând, în suflet și în casă! Paști binecuvântat să avem!
Câmpina, 2021
