„Vârsta nu te apără de dragoste, dar dragostea te apară de vârstă! Coco Chanel
După o zi în care trecusem prin toate stările sufleteşti de la furie, la panică, la râs tâmpit şi iar la furie, m-am aşezat la masa de lucru şi mă gândeam să scriu despre o poveste de viață, una personală, însă telefonul avea să-mi tulbure liniştea şi să-mi dea planurile peste cap.
– Alex, spuse o voce stinsă şi deznădăjduită…
– Rareş, tu eşti? Îi recunoscusem vocea pe care o ştiam de ani de zile! Ce e cu tine?
După o tăcere care mi s-a părut secole, mi-a răspuns…
– Da, eu sunt! Faci o cafea, te rog? Simt că îmi explodează sufletul!
– Hai, vino încoace! O scoatem la capăt, orice ar fi! În timp ce închideam calculatorul mă gândeam ce Dumnezeu a mai pățit minunea asta de om…Off, ce viață zbuciumată a avut…Cum s-o împărți norocul în viață, nu ştiu! Unii parcă îl primesc din belşug, iar alții abia dacă mai apucă o picătură. Soneria începuse să țipe insistent. Doamne, dă-mi curajul şi puterea să îl pot ajuta, îmi spuneam, şoptit, în gând!
– Bine ai venit, Rareş! Intră, te rog! Intră şi răcoreşte-ți sufletul! Cafeaua este gata şi te aşteaptă!
– Nu mai îmi arde de nicio cafea, Alex….Vreau să stăm de vorbă! Mi-e sufletul jumătate în Rai şi jumătate în Iad! Mi-e soare şi mi-e furtună! Eşti singurul om care ştiu precis că mă poate înțelege, vreau să îmi spui ce crezi…M-am îndrăgostit, spuse el roşind şi lăsând capul în jos.
– Bravooooo, să fie într-un ceas bun, suflet frumos! Păi ăsta este motiv de bucurie, nu de vijelie, am spus eu, țopăind ca un copil nebun!
Rareş mă asculta şi, cu privirea încă adâncită în covorul meu, nu spunea nimic! Brusc, mi-a pierit zâmbetul şi m-a apucat o stare de confuzie! M-am dus spre el şi i-am ridicat, uşor, capul forțându-l să mă privească în ochi. Viața m-a învățat că în ochii oamenilor poți citi ceea ce gura refuză să spună! De multe ori, marile adevăruri le descoperi dincolo de cuvinte, într-o privire, într-un oftat şi, de cele mai multe ori, într-o lacrimă!
– Alex, spuse el după o lungă şi obositoare pauză, am 58 de ani! Crezi că unui om la vârsta mea îi mai şade bine să simtă roiuri de fluturi în stomac, să cânte singur, de nebun prin casă, simțind din plin emoția iubirii, să mai scrie poezii şi să mai viseze Ilene Cosânzene? Crezi că îi mai şade bine?
Pentru o secundă, creierul meu de filoloagă s-a blocat şi nu înțelegea care dracu’ este legătura între vârstă şi fluturi…
– Şi cum îi stă bine unui om de 58 de ani, l-am întrebat ironic! Cumva cu pălărie, baston şi flori pe piept, ascultând Marşul funebru?
Într-o fracțiune de secundă, Rareş s-a albit la față şi mă privea cu ochii cât cepele. Mă uitam amuzată la el şi nu ştiam dacă vrea să mă ia la şuturi, la palme, sau la ambele, asta pentru a-mi servi un meniu complet şi sănătos pentru tonifierea creierului şi a muşchilor… După ce şi-a scuturat capul şi s-a dezmeticit din şoc a început să râdă cu lacrimi! Tot e bine, mi-am zis! Măcar râde, l-am trezit din amorțeală! Bune şi replicile astea acide la ceva, te trezesc din hibernare!
– Alex, nu cunoşti toată povestea!
– Te ascult!
– Ok, ok…îți voi poveşti tot! Am cunoscut un om frumos, o cheamă Mirela, este pictoriță şi are firma ei de design interior! Ne-am cunoscut la o expoziție de pictură a unui prieten comun! Am vorbit câteva ore despre artă, pictură, marile capodopere ale lumii, geniile universale din domeniul artei! Ne-am întâlnit, de câteva ori, la diferite evenimente, parcă viața făcea ce făcea şi ne punea mereu în cale, parcă o forță nevăzută făcea cumva ca noi să ne reîntâlnim! Am început să mă gândesc la ea din ce în ce mai des! Fire caldă, sufletistă, sensibilă şi iubitoare de frumos, Mirela a reuşit a deschidă nişte sertărele din sufletul meu pe care le credeam închise pentru totdeauna, a reuşit să readucă lumina, acolo unde domnea cenuşiul rutinei cotidiene, a adus iubirea acolo unde era multă dezamăgire, a adus gândirea ei frumoasă, acolo unde erau doar calcule matematice şi multă meschinărie, o forță nouă care m-a trezit la viață, încrederea ei în visele mele, în pasiunile mele, umor, acolo unde era mult prea multă seriozitate, curcubeie, acolo unde erau doar nori negri, a adus atât de multă linişte în sufletul meu ros de neîmpliniri, de plecări, de iubiri neîmplinite, de regrete, de nelinişti, de rutină, m-a adus pe mine, cel care am fost, cel care am uitat să fiu, cel de care îmi era atât de dor…Mai mult decât iubire, mi-a dăruit drumul spre mine, mi-a dat un sens şi un drum de viață, mi-a dat curaj şi putere, mi-a dat şi îmi dă, în fiecare clipă, echilibru şi linişte, viață, energie, tot ceea ce sufletul meu a tânjit toată viața să aibă! A respirat adânc şi s-a uitat la mine cu privirea copilului vinovat care a fost prins cu mânuța în borcanul de dulceață…
– Eşti un om atât de binecuvântat, Rareş dragă! Ceea ce tu ai acum nu mulți oameni au! Sunt oameni care trăiesc o viață şi care nu au parte nici măcar de un moment de minune! Sunt oameni care nu trăiesc în 70 de ani ceea ce tu trăieşti alături de Mirela, în câteva luni! Rareş, să nu uiți că meriți în viață tot ceea ce este mai bun şi mai frumos! Eu îmi doresc atât de mult să te văd fericit, să te ştiu împlinit! Eu sunt fericită pentru fericirea ta!
– Mulțumesc, Alex… dar situația nu este atât de simplă… Mai este ceva… Eu sunt spre sfârşitul poveştii vieții mele, Mirela este la începutul ei… Ne despart 20 de ani….
-Aşa şi? Care este problema, că nu pricep…
-Problema este că nu ştiu dacă am ce să-i ofer, dacă ar trebui să îi încurc viața, dacă povestea asta ar trebui să continue sau să se oprească aici, dacă nu cumva ea ar merita să aibă lângă ea un om apropiat de vârsta ei, alături de care să fie fericită pentru următorii 40, 50 de ani, dacă şi dacă…
-Uite ce este Rareş, îți voi spune o poveste, povestea bunicilor mei… Când bunicii mei s-au căsătorit, el avea 46 de ani, iar bunica avea 25. El era un bărbat educat, avocat, ea era o fată simplă de la țară! Au mers prin viață mână în mână şi suflet lângă suflet, şi-au făcut o casă cu mâna lor, au râs şi au plâns împreună! În 1952 bunicul meu a fost luat din pat, noaptea, de Securitate şi dus la Aiud, împreună cu alți 20, printre care şi naşul lui de cununie. L-au luat pentru că bunicul meu era membru PNL… credea în programul politic inamic… De la Aiud l-au mutat în colonia de muncă de la Poartă Albă! Până în 1954, bunicul meu a fost acolo, iar bunica, după ce a aflat unde este soțul ei iubit a bătut Bărăganul cu ranița în spate, s-a dus la el mereu şi îi ducea şosete făcute de mâna ei, fulare, mănuşi şi dulciurile lui preferate, altceva neavând voie să primească! Bunica a fost singura care a luptat lângă el şi pentru el! Era o femeie singură, căreia Securitatea vroia să îi ia casa, era bătută în fiecare zi, umilită şi amenințată! Bunica mea, fără bărbat, fără carte dar cu o voință de fier nu s-a lăsat învinsă, a reuşit după lupte crâncene să scape casa din mâna Securității şi să îşi aducă bărbatul acasă, bărbat care nu mai semăna deloc cu omul pe care ea îl cunoştea. Bunicul meu a murit în 1970 în brațele ei. Când bunicii mei s-au căsătorit toată lumea a sărit ca arsă şi nimeni nu le-a dat şanse mari de reuşită în căsnicie, motivând că el este un bărbat matur, în timp ce ea era doar o copilă fără experiență de viață! Copila aia a stat lângă el ca un câine de pază, copila aia nu s-a lăsat de el nici măcar atunci când bestiile alea o călcau în picioare şi o forțau să le spună ceva rău de bărbatul ei, copila aia, într-un moment de maximă nebunie dar şi de curaj şi-a dat foc în fața Securității şi le-a spus că dacă îi ia casa făcută cu omul ei, ea preferă să moară decât să trăiască pe drumuri fără cel mai drag om din viața ei! Copila aia a fost o lecție de viață şi de iubire pentru mulți! Dacă ea nu era, nu cred că bunicul se mai întorcea pe picioare de la Poartă Albă!
Copila aia, aşa cum o numeau toți m-a crescut pe mine, m-a iubit şi mi-a fost model în viață! Ea a fost cea care m-a învățat să privesc şi să apreciez omul dincolo de toate smintelile astea sociale inventate de oameni spre schingiuirea noastră sufletească! M-a învățat să cântăresc omul după caracter, după fapte, după cum gândeşte, nu după o cifră din buletin, nu după statutul social pe care acel om îl are, ci, mult mai important, după ceea ce este! Ştiu, îmi vei spune că oamenii nu mai sunt aceeaşi, că nu mai trăiesc după aceleaşi valori, că timpurile nu mai sunt la fel! Şi eu vin şi îți spun că şi astăzi există astfel de oameni care ştiu să iubească cu adevărat, indiferent de vârsta pe care o au, care ştiu să îşi asume total şi profund o relație, un om, un drum de viață! Eu şi Aaron suntem alt exemplu… Şi pe noi ne despart niște ani, dar asta nu ne-a împiedicat să fim o familie, să ne respectăm, să ne iubim, să construim ceva frumos împreună, să trăim frumos şi să ne onorăm adevărul din sufletul nostru! Lasă lumea în nebunia ei, las-o să vorbească…Tu mergi pe drumul tău, pe care te trimite sufletul tău! Tu nu ai venit aici pe lumea aceasta ca să trăieşti cum vrea lumea, ci, cum vrei şi simți tu! Indiferent ce faci, să nu uiți asta niciodată! Stai cu Mirela de vorbă, observă cu atenție ce spune, ce face, cum gândeşte, care îi sunt valorile vieții, cum te simte, cum te înțelege, învață să analizezi ce te apropie de ea şi ce te desparte de ea…Da, dacă sunt lucruri esențiale care vă despart, atunci, da, mergeți fiecare pe drumul vostru, dar nu veni să-mi spui că vârsta vă desparte că nu merge şi ştii foarte bine că ăsta nu este un argument relevant!
Am văzut oameni care erau fix de aceeaşi vârstă şi care, în câțiva ani de la căsătorie au ajuns să fie doi străini într-o casă… Crede-mă că ştiu exact ce spun! Nu îți vorbesc din telenovele, ci din viața mea. Iată, ce „minunat” că aveam aceeaşi vârstă! Maturitatea unui om nu stă în vârstă, să ții minte lucrul asta. Unul poate avea 20 de ani dar să ştie exact ce vrea de la viață şi poate demonstra asta, altul poate avea 48 de ani şi poți vorbi cu acel om doar despre ploaie pentru că atâta poate! Un om face o casă cu un alt om, nu cu o cifră dintr-un buletin, să nu uiți asta!
Bagă de seamă ce faci cu viața ta, ce şansă ratezi, ce şansă îți dai, bagă bine de seamă că, ceea ce nu iubim la timp, poate nu vom mai avea şansa să iubim niciodată, ceea ce astăzi nu trăim, mâine s-ar putea să ne fie cel mai mare regret al vieții, ceea ce astăzi nu ne dăm voie să simțim, mâine va fi cel mai dureros de ce al vieții noastre! Bagă de seamă că timpul este ireversibil şi că va veni un moment în care ața de pe mosor se va termina şi nu vom lua nimic cu noi! Important va rămâne ceea ce am iubit, am dăruit, am învățat şi am trăit!
Nu îți irosi viața gândindu-te la ce va zice lumea! Lumea nu trăieşte în sufletul tău! Nimeni nu îți ştie durerile, bucuriile, fricile şi dezamăgirile, nimeni nu trăieşte şi nu va trăi în locul tău! Tu nu datorezi nimănui nefericirea ta şi nicio explicație! Fiecare om are drumul lui, are datoria să trăiască în armonie cu ceea ce simte în sufletul său!
Rareş, fiecare om are şansa ca prin gara vieții lui să treacă un Orient Express. Dacă omul nu este atent şi pierde acest tren, s-ar putea ca tot restul vieții să şi-l petreacă într-un mărfar, deşi, uneori se mai întâmplă ca viața să ne mai dea o a doua şansă şi să reîntoarcă acel Orient Expres în viața noastră… Rar, dar se mai întâmplă şi astfel de minuni… îți spun din experiența mea şi a lui Aaron!
Mergi pe drumul tău plin de lumină şi de linişte, nu te împiedica de nimicuri, învață să trăieşti dincolo de aparențe, învață să iubeşti, să primeşti iubire, să fii fericit alături de omul care ți-a luat sufletul de pe culmile disperării şi l-a dus în grădina Edenului! Iubeşte şi mulțumeşte-i vieții pentru fiecare clipă de minune pe care o trăieşti alături de omul tău drag! Şi lasă lumea să vorbească… De faci rău sau de faci bine lumea tot te va cânta… tu, suflet frumos, mergi pe drumul tău… Lumea va rămâne cu vorbitul, iar voi veți rămâne cu casa voastră plină de iubire, de înțelegere, de pasiuni comune, de poveşti de suflet împletite cu poveşti de viață! Nu-ți amputa sufletul, nu-ți semna sentința la nefericire cu mâna ta!
-Mulți te-ar aprecia şi mulți te-ar înjura, dacă ar asculta această discuție, spuse el cu teamă!
-Rareş dragă, învață de la mine o treabă…Lumea te laudă şi te înjură cu aceeaşi gură, diferența o face interesul! După un oftat prelung, Rareş s-a uitat la mine cu bucuria omului care a găsit înțelegere şi susținere, care a găsit cel mai frumos răspuns pentru toate frământările lui. S-a apropiat, s-a uitat, adânc, în ochii mei şi cu multă emoție în glas mi-a spus:
-Îți mulțumesc pentru că eşti lângă mine, pentru că îmi dai curaj, îmi înțelegi zbuciumul şi pentru că eşti tu!
-Cu mare drag, i-am răspuns! Să fiți fericiți, dragilor şi să vă văd şi peste 30 de ani la fel de fericiți ca şi acum! Îți doresc din suflet ca la 90 de ani să faci o petrecere pe cinste, eu şi cu Mirela să ieşim din tort, iar tu şi cu Aaron să vă bateți cu frişcă!
A râs mult şi din suflet! Ne-am despărțit, fiecare având un mare zâmbet pe chip şi fiecare cu gândul la sufletul lui drag! Am pus mâna pe telefon şi l-am sunat pe Aaron…
-Pănduțaaaa….
-Da, mami, s-a întâmplat ceva, a întrebat el, cu emoție în glas.
-Nu, nu s-a întâmplat nimic! Am vrut doar să îți spun că şi dacă ai fi avut 70 de ani atunci când te-am întâlnit, eu tot pe tine te alegeam şi te voi alege mereu, peste vieți şi peste morți!
Am simțit cum i s-a înmuiat sufletul lui bun şi curat şi cu ultimele puteri a reuşit să spună doar atât…
-Mami….sufletul meu drag…
-Am vrut doar să ştii acest lucru! Te las să lucrezi liniştit şi te aştept acăsică cu multă iubire şi cu păpica ta preferată!
-Vin acăsică, mami meu drag! Vin acăsică, iubire!
Am închis şi m-am gândit la viață! Când pune omul punct? Există o anumită vârstă, are iubirea, oare, termen de valabilitate? Nu, nu există punct! Există doar dacă ne încăpățânăm noi să punem punct! Punct? Nu, niciodată! Viața este mult prea frumoasă pentru a pune un simplu punct şi mult prea scurtă pentru a nu avea curajul să o luăm, mereu, de la capăt!
Montreal, 2018
