„Să strigi, iubito, să te-aud/ Că lumea noastră-i în dureri/ Căci sub destinul rău și crud,/ N-avem speranțe de învieri,/ N-avem nici vreme să iubim./ Nu vezi speranțele cum pier?/ Cum înserăm și asfințim?/ Ne-om întâlni, iubito-n Cer…”– Pavel Coruț
Sunt momente în care simți că viața te doboară definitiv, fără niciun drept de apel, clipe în care durerea este atât de mare, încât nicio anestezie din lumea asta nu te-ar mai putea ajuta. Sunt fracțiuni de secundă în care simți că îți îngheață sângele în vene, în care ai da orice să-ți smulgi inima din piept, doar pentru a nu mai simți acea durere copleșitoare. Sunt minute în care, dacă nu ai murit, îți dorești să o faci cât mai repede, negăsind niciun motiv logic sau rațional pentru a mai rămâne pe acest Pământ. Și dacă dorința de a trece podul spre eternitate nu ți se îndeplinește, nu-ți mai rămâne decât să urli: De ce? De ce eu? De ce eu? De ce mai sunt aici? De ce, de ce?
Ioana avea 7 ani când, în clasa întâi, chiar în prima zi de școală, l-a cunoscut pe Ionuț, un băiețel blond cu ochi mari, de un căprui imposibil de definit. Din „întâmplare”, Ioana și Ionuț s-au așezat în aceeași bancă, pe care au împărțit-o timp de patru ani. Au crescut împreună, au plâns împreună, au râs împreună. Familiile lor deveniseră atât de apropiate, încât oricine i-ar fi văzut împreună ar fi jurat că sunt rude, nu doar prieteni. Anii treceau, copiii se îndreptau spre noi universuri, iar părinții nu-și mai doreau decât ca ei să fie sănătoși și să-și vadă copiii fericiți, la casa lor.
Alți ani de școală, altă bancă, alte trăiri, alte emoții, dar mereu împreună. La 18 ani, Ioana s-a trezit la ușa ei cu Ionuț și părinții lui. Plângând și îngenunchind în fața ei, Ionuț a cerut-o în căsătorie, promițându-i că o va iubi, o va respecta și îi va fi mereu aproape, la bine și la greu, la boală și la sănătate, fie că vor mânca friptură, fie doar ceapă cu pâine.
Deși paralizată de emoție, Ioana a rostit cel mai puternic și mai important „da” din viața ei. Știa, în adâncul sufletului, că Ionuț este sufletul ei pereche, știa că vor îmbătrâni împreună, dar nu bănuia că destinul îi pregătea cea mai grea lovitură a vieții ei…
Ca orice cuplu îndrăgostit, Ioana și Ionuț își doreau o nuntă ca în povești. După ce au luat bacalaureatul și au fost admiși la Facultatea de Medicină, și-au luat un job de vară. Aveau ambiția să-și organizeze nunta din banii munciți de ei. Voiau să înceapă o viață nouă împreună, să-și construiască o casă și o familie frumoasă. Visau să aibă doi copii, o fetiță și un băiețel. Se iubeau enorm, credeau în visele lor și, împreună, aspirau să atingă steaua de neatins. Viața lor părea desprinsă din povești. Ei erau fericiți, iar părinții mulțumeau Cerului pentru minunile de copii care le fuseseră dăruite.
Mai erau trei zile până când Ioana devenea, oficial, doamna Ionescu. Emoțiile creșteau cu fiecare zi, iar tinerii miri erau deja în culmea fericirii. Ca de obicei, Ionuț s-a trezit dimineața plin de voioșie, a băut o cafea în grabă, și-a sărutat părinții, s-a urcat în mașină și a demarat în trombă. Împreună cu cavalerii de onoare, pregătea o surpriză pentru Ioana, pentru primul lor vals ca soț și soție. Pentru ea era în stare să facă orice, doar ca să o vadă fericită. Pentru el, Ioana era sora lui, cea mai bună prietenă, confidenta lui, iubita lui, sufletul lui pereche – tot ce avea mai drag pe lumea aceasta, tot ce iubea mai mult. O clipă fatală avea însă să-i curme fericirea.
În timp ce gonea pe șosea, aproape de o curbă, într-o fracțiune de secundă, Ionuț a văzut negru în fața ochilor. A urmat o bubuitură, apoi un fum negru și gros, după care s-a așternut o tăcere definitivă. Impactul a fost atât de violent, încât Ionuț a murit pe loc. Anunțați prin telefon de cei aflați la locul accidentului, în mai puțin de cinci minute au ajuns acolo patru mașini de pompieri și o ambulanță. Din păcate, pentru el nu se mai putea face nimic.
În timp ce Ionuț plecase să pregătească surpriza, Ioana făcea ultimele probe cu rochia de mireasă, alături de cea mai bună prietenă a ei. Atunci mama ei a sunat-o și, plângând, i-a spus să vină urgent acasă, unde o așteptau toți ai ei și ai lui, copleșiți de lacrimi. Doar privindu-i, Ioana a înțeles că ceva cumplit se întâmplase cu omul ei drag. La aflarea veștii că Ionuț nu mai este, Ioana a început să urle ca un animal hăituit și înjunghiat. O dată cu el, murise și ea. Definitiv! Îi murise nu doar marea și unica ei iubire, ci și visele ei, visele lor. O lume întreagă se prăbușise, toate altarele lumii se năruiseră peste sufletul ei, peste mormântul lui, peste lumea lor bună și frumoasă.
În ziua înmormântării, Ioana și-a promis că nu se va mai căsători niciodată cu altcineva, își va dedica întreaga viață meseriei, ajutând oamenii bolnavi din toate colțurile lumii. Inima ei, odată o rază de soare, se transformase într-un pumn de pământ lipicios și negru. Din alte lumi, din alte universuri, îmbrăcat în costumul de mire, Ionuț zâmbea trist și, prin zâmbetul său, îi spunea femeii iubite:
”Cu tine viața mea se luminează,/ Cu tine hotărăsc a obosi,/ Cu tine urc astenic spre amiază/ Și mă sfârșesc în fiecare zi./ Cu tine totul e parcă unt pe pâine,/ Cu tine bradul e brad, și nu sicriu,/ Cu tine astăzi mi se face mâine./ Cu tine mor pentru a fi mai viu.” Adrian Păunescu
Ionuț nu mai era, și oricâte lacrimi ar fi vărsat Ioana, nimeni și nimic nu-l mai putea aduce înapoi. Singura ei consolare era că avusese șansa minunată să iubească și să fie iubită. A iubit ieri, știind că ziua de mâine nu-i este nimănui garantată, și, după cum spunea Octavian Paler, ”ceea ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată!”
Sunt momente în care totul în jurul omului se învârte, se năruie, se descompune, se dezintegrează. Sunt minute în care privești în gol, iar singura ta dorință este ca acel gol să te înghită pentru totdeauna, căci doar dispărând în alte lumi îți mai poți găsi liniștea. Există un timp în care omul, îngenunchiat de viață, ar vrea cu disperare să dea timpul înapoi, să nu se fi născut deloc și, astfel, să nu fi cunoscut întâlniri vindecătoare și despărțiri tulburătoare.
