„S-a înnorat și cerul și pământul…Şi cerul și pământul e-n apus…Sunt sângerii și sufletul și gândul/De când te-ai dus, oh, da, de când te-ai dus..” Rodica Nicoleta Ion
Au trecut 14 ani de când mami meu bun şi drag s-a mutat într-o stea şi împodobeşte, acum, bradul nu cu mine, ci cu îngerii, 14 ani de când simt versurile lui Fuego, pe care mama îl iubea foarte mult, ca pe un pumnal în suflet, 14 ani, de când Crăciunul s-a transformat din bucuria Naşterii Mântuitorului în prohodul sufletului meu, de când, de sărbători, mă prăbuşesc sub durerea care muşcă din mine, asemenea unui câine turbat, mă prăbuşesc sub nămeții de emoții ai vieții mele de copil, când mama îmi povestea despre Iisus, despre ce înseamnă, cu adevărat, Crăciunul, îmi povestea despre viață, despre iubire, despre ce înseamnă să ai credință, speranță, dăruire, 14 ani, de când, fiecare Decembrie este luminat nu de zâmbetul sfânt şi curat al măicuței mele, ci de o steluță agățată în brad, o steluță care reprezintă reperul suprem al vieții mele, spre care mă uit, cu lacrimi în ochi şi care îmi luminează inima şi calea vieții, care îmi dă puterea de a merge mai departe, cu sufletul deschis, de a merge pe drumul meu cu încredere, cu credința că sunt iubită şi ocrotită, că sunt mereu călăuzită, că orice îmi va scoate viața în cale, eu voi fi bine!
Sunt 14 ani, de când fiecare luminiță din brad seamănă cu o lacrimă de înger, de când Moş Crăciun nu mai vine, pentru că mami nu îi mai trimite scrisorica mea, de când sufletul îmi este paralizat de durere, în care mă hrănesc cu amintiri, de când privesc viața din perspectiva doliului profund, al speranței că, undeva, cumva mă voi reîntâlni cu mama, de când mama îmi zâmbeşte doar dintr-o fotografie, pe care o țin strâns lângă sufletul meu, de când viața mea s-a transformat dintr-un univers plin de lumină, căldură şi culoare într-un decor trist şi rece, de când mă aşez la masă şi învăț ce înseamnă, cu adevărat, să ai noduri în gât, 14 ani de când coronița de brad, care, odată, stătea pe uşă stă, acum, tăcută, pe crucea rece, când, în loc de colinde, îmi sună în minte, obsesiv şi irațional, Hristos a înviat din morți cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viață dăruindu-le…
Sunt 14 ani de când merg pe Golgota sufletului meu, de când zbor doar cu o aripă, de când viața mi-a mutilat, pentru a două oară, năucitor şi definitiv sufletul, de când mă simt asemenea unei bărci în derivă, de când femeia de astăzi jeleşte copilul de ieri, de când sfânta masă de Crăciun s-a transformat într-un veşnic parastas, de când merg prin viață cu frâna de mâna trasă şi sufletul făcut bucăți, de când învăț să mimez fericirea pentru a nu-i întrista pe cei din jurul meu, pentru a nu-l încărca pe Aaron cu bolovanii din sufletul meu, pentru a putea dărui o parte frumoasă din mine, pentru a putea fi omul pe care mama l-a crescut şi l-a educat cu atâta grijă şi cu atâta dragoste, cu sacrificii imense şi cu dăruire totală, 14 ani de când mă reinventez ca suflet şi trăire spre mântuirea mea, spre liniştea EI, spre liniştea celor care mă poartă adânc, profund şi veşnic în ființa lor, în sufletul lor, în splendida lor existență, în drumul lor de viață, în lumina din trăirea lor!
Ca mine sunt milioane de suflete care, mai ales în aceste momente, îşi simt mecanismul vieții aruncat la gunoi ca o jucărie stricată, care trăiesc Sfintele sărbători nu din suflet, ci pe pilot automat, care se simt neputincioase şi debusolate în fața vicisitudinii vieții, în fața trecerii spre marea eternitate, care retrăiesc în inima lor, copleşită de durere, cele mai frumoase amintiri ale vieții lor, alături de cei dragi, milioane de suflete în care iarna s-a instalat definitiv şi copleşitor, în care abia dacă mai pâlpâie o luminiță, o speranță, o bucurie sau un zâmbet, care râd cu un ochi şi plâng cu celălalt, care îşi trăiesc viața printre suspine, amintiri şi regrete, care abia dacă mai găsesc puterea să îşi dorească ceva de Crăciun, care tresar şi care îşi simt sufletul zbătându-se, asemenea unei păsări în colivie, la auzul numelui celui sau celei dragi plecat şi plecate spre marea şi ireversibila călătorie, care, în loc să aprindă lumina din sufletul lor, aprind o candelă spre pomenirea veşnică a sufletului dus, care, asemenea mie, se prăbuşesc sub valuri de lacrimi şi care, în ciuda durerii, reuşesc să meargă mai departe pentru ei, pentru toți cei care încă se mai află aici şi care îi iubesc şi au nevoie de ei!
Spre voi cei care astăzi va aflați în noaptea sufletului îmi îndrept gândul, sufletul şi privirea, pentru voi, îmi îndrept rugăciunile spre Maica Sfântă şi mă rog să vă dea putere să mergeți mai departe prin viață cu încredere şi cu suflet senin.
A fi puternic nu înseamnă să nu plângi, să nu urli, să nu dai de pereți cu sertarele vieții, ci, înseamnă să îți onorezi toate emoțiile, simțirile şi durerile, să poți spune da, sunt trist, sunt tristă, da, sufăr, dar în ciuda suferinței mele aleg să merg, mereu, mai departe, aleg să onorez viața celor care astăzi nu mai sunt aici, în planul fizic, prin trăirea unei vieți frumoase, care să însemne ceva pentru tine şi pentru ceilalți, a unei vieți dedicate unei misiuni nobile, iubirii de sine, iubirii celorlalți!
Cu lacrimă de înger peste lacrimă de suflet,
Alalu
