„Așteptarea ne dă iluzia că facem ceva așteptând, când, de fapt, nu facem altceva decât să murim suportabil, puţin câte puţin.” Octavian Paler
Cine s-ar fi gândit….Atunci când te-am cumpărat am crezut că vei fi doar un telefon, un simplu obiect… Hmmm…Aşa este, doar credeam…În timp, însă, dintr-un simplu obiect te-ai transformat în principalul locatar al vieţii mele. Dorm cu tine pe pernă, te ţin mereu aproape de mine, de fiinţa mea şi te privesc cu zâmbete presărate cu bucăţi de suflet şi lacrimi de dor! Te iau în braţe şi te mângâi, te transform, în imaginaţia mea, în cea mai dragă fiinţă de pe Pământ, în omul iubit, te ţin strâns lângă sufletul meu şi îţi adulmec parfumul ca un câine pierdut, care îşi plânge stăpânul plecat în depărtate zări.
În tine este lumea mea de zâmbete, de culoare, de îndoieli, de tăceri, de explozii de bucurie, lumea mea de minune, de poveste, de morţi şi de reînvieri, este lumea ta şi existenţa mea! Mă uit la tine, aproape compulsiv obsesiv, mi-e teamă ca nu cumva să prinzi viaţă şi eu să pierd clipa de mântuire, aşa cum mi s-a întâmplat de multe ori, atunci când am adormit răpusă de dor, de plâns, de prea multă iubire împletită cu veşnicul şi durerosul de ce. Te port cu mine oriunde merg, sunt legată de tine printr-un fir celular neînţeles de mulţi, înţeles doar de sufle- tul meu. Eşti partenerul tăcut, poate mult prea tăcut al vieţii mele, pe care îl urmăresc în fiecare secundă cu coada ochiului, cu tremurat de suflet şi pâlpâire de speranţă.
Şi astăzi eşti tăcut! Simt cum tăcerea ta mă ucide încet! Taci şi am momente în care îţi iubesc tăcerea, mă linişteşte. Taci şi îţi urăsc tăcerea, la fel de mult cum urăsc depărtarea şi nepu- tinţa, la fel cum urăsc telefoanele celor care te sună insistent şi care nu te lasă să îţi odihneşti gândurile în palmele mele. Taci şi mă priveşti cu compasiune, cu milă, cu durere, cu blândeţea celui care înţelege zbuciumul sufletului meu, care pendulează veşnic între agonia aşteptării şi extazul întâmplării, între mine şi tine, Iad şi Răi, abandon şi luptă, trăire profundă şi o biată existenţă, pendulează între întrebări şi nerăspunsuri, îndoieli şi certitudini, a fi şi a nu fi, bucurie şi durere, speranţă, iluzie şi deziluzie.
Taci şi tăcerea ta se adânceşte din ce în ce mai mult în fiinţa mea! Taci şi tăcerea ta, cu fiecare minut care trece, se transformă în urletul unui animal de pradă înjunghiat de un vânător invizibil. Taci şi te privesc cu furie. Mi-aş dori dau cu tine de pereţi, dar mă gândesc că poate te vei trezi şi aş vrea să poţi fi funcţional! Tu taci, iar eu te privesc prin fumul des al ţigării ce îşi trăieşte ultimele clipe într-o scrumieră înnegrită de vreme şi arsă de focul aşteptării! Închid ochii şi mă gândesc undeva departe, mă văd lângă el, acolo în oraşul alb, oraşul lui Bauhaus, pe plaja sufletului nostru, unde valurile calde şi înspumate ne spală simţirile, iubirile, dorurile şi netrăirile….
În sfârşit suni…tresar din dulcea mea visare şi te trag lângă mine…Ah….era doar un număr greşit….Închid, îmi înghit un nod şi te privesc. Ai căzut iar în muţenie. Mă ridic de la masa de lucru şi, cu ochii pe tine, plec să mai îmi fac o cafea. Se anunţă, iar, o zi lungă. Mă chinui să îmi adun gândurile şi să le aştern pe o coală de hârtie. Astăzi nu este ziua mea, nici măcar cuvintele nu vor să îmi vorbească. Ce ironie…chiar şi coala de hârtie tace…Parcă şi timpul a intrat într-o tăcere bacoviană. Ca prin ceaţă, undeva departe aud piesa Enyei….altă ironie…Îmi pun capul în mâini şi în- cep să murmur versurile…” Cine poate spune/Unde duce drumul/Unde se scurge ziua/Doar timpul…/ Şi cine poate spune/ Dacă dragostea ta creşte/Aşa cum inima ta o arată/ Doar timpul…/ Cine poate spune/De ce inima ta suspină/ Cum dragostea ta zboară/Doar timpul…/ Cine poate spu- ne/Când se vor întâlni drumurile/ Că dragostea ar putea fi în inima ta,/Doar timpul… Şi cine poate spune/ Când ziua doarme/ Dacă noaptea păstrează/ Toată inima ta…/ Noaptea păstrează, toată inima ta…/ Cine poate spune/ Unde duce drumul/ Unde se scurge ziua,/Doar timpul…/ Cine stie-doar timpul/Cine stie-doar timpul…..” A tăcut şi piesa, taci şi tu….
De undeva de aproape, chipul de înger al omului meu iubit mă priveşte din poza aşezată pe noptiera transformată în altarul sufletului meu. Ştii, sunt momente în viaţă în care îţi este atât, dar atât de dor de un OM, încât îţi vine să îl scoţi din fotografie şi să-l îmbrăţişezi strâns lângă sufletul tău…Dacă s-ar putea….Mă priveşte, zâmbeşte şi tace, iar tu, telefon fără viață mă priveşti, zâmbeşti şi taci….Mă uit iar la tine, la tine cel care te încăpăţânezi să taci. Dau din cap într-o încercare disperată de a-mi reaşeza gândurile…Deschid, cu greu, calculatorul, mă uit, pierdută, în monitor…. şi mă gândesc la Scarlet O’Harra şi la replica ei celebră din filmul Pe Aripile Vântului…Da, mâine este o nouă zi! O nouă zi de aşteptare, aşteptarea învierii unui telefon care nu sună nici măcar din greşeală!
