„Îndepărtați iubirea și pământul nostru va deveni un mormânt!” Robert Browning
Era noapte când Matei, colegul şi bunul meu prieten, m-a sunat. Era trist, dezamăgit de tot, de toate şi foarte obosit de aparenţe. Nu avea puterea nici să vorbească. Am stat acolo, minute întregi, i-am ascultat tăcerea şi i-am simţit durerea adâncă din suflet. Cu lacrimi în glas şi în ochi şi fără nicio altă introducere m-a întrebat: „de ce? De ce oamenii nu mai ştiu să iubească cu adevărat? De ce se ascund după aparenţe, de ce, de ce?” Am înţeles că însăşi viaţa lui era doar o aparenţă, iar ceea ce trăia, cu adevărat, era foarte departe de ceea ce eu credeam că trăieşte. Ştiam că iubeşte şi că este iubit. De Clara, marea lui iubire din facultate. Ştiam că, de mai mulți ani, împarte cu ea visele, viaţa, patul, gândurile şi sufletul. Ştiam că nu ştiu nimic, dar aflam că el se simte asemenea unui ursuleţ căruia i s-a stricat mecanismul interior şi care a fost aruncat într-un colţ rece al vieţii şi asta pentru că, după ce, de Sfântul Valentin, Clara i-a pus inimioare pe pagina lui de Facebook, a doua zi s-a uitat la el ca la un străin, unul care a venit de nicăieri şi i-a invadat viaţa şi sufletul.
Matei mi-a povestit că viaţa lui este asemenea unui film, în care el, personajul principal, este iubit în salturi, de maxim 4 ori pe an, de ziua lui, de Sfântul Valentin, de Paşte şi de Crăciun, ocazii în care bomboanele de ciocolată, inimioarele, cadourile şi zâmbetele iau locul indiferenței, al umilinţei sufleteşti şi al singurătăţii în doi. Îl ascultam atentă pe Matei şi mă gândeam, oare, câţi oameni trăiesc exact ceea ce trăieşte el, oare câţi oameni, se simt iubiţi pe 14 Februarie iar pe 15 se simt asemenea unei corăbii naufragiate în furtuna vieţii, oare câţi oameni se prefac că iubesc, ca, a doua zi, să uite să îşi întrebe omul de lângă ei ce le face sufletul, să îl întrebe cum este, dacă este fericit sau dacă este trist, să îi mângâie sufletul şi viaţa, să îl iubească, să fie prezenţi, acolo, lângă el, să-i aducă lumină şi bucurie, când grijile vieţii îl îngenunchează, să îl facă să râdă, atunci când lacrimile ţâşnesc asemenea unor şuvoaie ce parcă vor să măture totul în calea lor, să îl încurajeze, atunci când îşi simte fricile trezindu-se în el….
Dragostea nu înseamnă doar bomboane de ciocolată oferite numai în anumite ocazii! Dragostea nu înseamnă numai Sfântul Valentin! Adevărata dragoste înseamnă fiecare clipă pe care o trăiesc lângă omul pe care l-am ales, de bună voie, să îl adăpostesc în sufletul meu. Iubirea înseamnă ceea ce trăiesc şi simt în fiecare moment, în care îmi iau omul drag în braţe şi îmi odihnesc gândurile şi sufletul pe umărul lui, şi, prin îmbrăţişarea mea, îi dau putere, siguranţă, îl fac să simtă că nu este singur. Dragostea înseamnă acele momente de intimitate sufletească în care povestesc cu omul drag despre tot ceea ce simţim, ne bucură, ne doare, despre altarele prăbuşite din viaţă şi din sufletele noastre, despre universurile pe care dorim să le construim împreună, despre pasiunile lui şi ale noastre, despre tot ceea ce este al nostru, atât de curat şi atât de frumos!
Dragostea nu se trăieşte şi nu se simte în salturi, ci în fiecare zi, cu fiecare respiraţie şi bătaie de inimă. Dragostea nu crede în aparenţe şi nici nu are nevoie de ele, nu are nevoie de etichete sociale sau de aprobarea societății. Ea are nevoie doar de două suflete sincere, dispuse să împartă împreună, la bine şi la greu un destin, un timp de suflet, de amintiri, de trăiri, de întreg şi de iubire infinită!
