„Voi cei care vă întoarceţi acasă și după ce-aţi închis ușa spuneţi “bună seara”, voi nu știţi ce-nseamnă să intri pe ușă tăcând!” Octavian Paler
– Maria, ce crezi că doare cel mai mult în viaţă?
– Singurătatea, Alexandra! Cred că nimic pe lumea asta nu doare mai mult decât singurătatea. Nici un alt sentiment nu ni se cuibăreşte mai dureros în suflet, aşa cum o face singurătatea. Îţi trebuie mult curaj ca să recunoşti, nu în faţa oamenilor, ci, în faţa ta, că eşti
Sunt fericită când începe săptămâna, deoarece sunt într-o permanentă agitaţie şi nu am timp să mă gândesc la singurătate. Urăsc week-end-urile, pentru că, atunci, îmi aduc dureros de des aminte de ea. Îmi aduc aminte că sunt la mii de kilometri de părinţii mei, de locurile dragi, de oamenii dragi, atât de departe şi, totuşi, atât de aproape. Am obosit să îmi beau singură cafeaua Duminică dimineaţa, să mă aşez singură la masă, să-mi petrec timpul cu tot felul de nimicuri, doar pentru ca el să treacă mai repede şi să înceapă o nouă săptămână. În singurătate, timpul se transformă dintr-un prieten drag într-un duşman de moarte. Când stau şi aştept, am senzaţia că ceva se macină în mine, că ceva moare în mine! Aştepţi un semn, un telefon, un gând, o minune, sau, poate…nimic!
Ca să fiu sinceră cu mine, cel mai mult mă doare singurătatea de sărbători. De Paşte, mă dor clopotele care bat şi bucuria pe care fiecare o trăieşte în familie, alături de cei dragi. De Crăciun, mă doare dansul fulgilor de nea, oraşul împodobit, goana oamenilor după cadouri. Mă dor colindele de acasă şi bradul împodobit. Mă doare noaptea de Anul Nou, când toată lumea îşi face urări, se ia în braţe şi se sărută sub vâsc. Da! Singurătatea doare cel mai mult de sărbători! Cred că fiecare anotimp are singurătatea lui. Nu aş putea spune, cu mâna pe inimă, care anotimp doare mai mult, care singurătate ne întristează mai mult. Să fie oare primăvara, atunci când, totul renaşte într-o explozie de bucurie? Să fie vara, atunci când asculţi cântecul pescăruşilor şi îţi vine să plângi, cu marea în braţe, pentru că îţi simţi fiinţa spartă în mii de cioburi? Să fie toamna, atunci când îţi simţi sufletul asemenea unei frunze în bătaia vântului, sau să fie, oare, iarna, când stai la gura sobei, îţi faci bilanţul vieţii la sfârşit de an şi vezi că totul dă cu minus?
Nicio singurătate nu seamănă cu alta. Unii, o trăiesc resemnaţi, fără nicio şoaptă. Alţii o trăiesc cu suspine şi plâns zgomotos. Am trăit-o în ambele moduri. Acum, o trăiesc amintindu-mi… Îmi trăiesc singurătatea printre amintiri, fotografii şi regrete.
Există două tipuri de singurătate. Cea pe care o trăieşti de unul singur şi cea pe care o trăieşti în doi. De multe ori m-am întrebat care dintre cele două doare mai rău? Şi mi-am dat singură răspunsul, după ce le-am trăit pe amândouă. Fiecare doare la fel de mult, în felul ei. Şi totuşi, singurătatea în doi doare mai mult. Când doi oameni care, la început, s-au iubit, au împărţit şi bune şi rele, şi care ajung, la un moment dat să stea în aceeaşi casă, dar ca doi străini, lasă în suflet urme greu de şters. Cine suferă mai mult? Cel/cea care trăieşte singurătatea la singular, sau cel/cea care trăieşte singurătatea la plural? Întrebare fără răspuns… Suferinţa nu se poate măsura cu un cântar. O simţi şi atât!
Nu este deloc uşor, atunci când singurătea se instalează în casă şi în sufletul meu. Când ea devine prietena mea, confidenta mea, când îi pun întrebări şi nu primesc niciun răspuns, când îmi spune bună dimineața, sau când îmi veghează somnul. În singurătate, mă simt ca o bunică cu poveşti inutile. Nu îmi sunt suficientă mie însumi. Deşi caut singurătatea câteodată, pentru că îmi place să stau de vorbă cu mine, să îmi dau nişte răspunsuri, să mă regăsesc, sau să meditez asupra vieţii şi a oamenilor, îmi este greu să o accept, cu împăcare, ca făcând parte din destinul meu.
Cel mai mult mă doare singurătatea atunci când mi se întâmplă ceva bun, ceva frumos şi nu am cui să împărtăşesc. Le povestesc ore întregi, la telefon, părinţilor mei, le spun prietenilor. Dar, undeva, cumva, ceva lipseşte şi doare. Da, domnule Paler, aveaţi mare dreptate atunci când spuneaţi că: „singurătatea nu este o victorie înaintea celorlalţi, ci e de fapt un naufragiu personal”.
Singurătatea, armă letală de distrugere în masă, o sinucidere lentă, dar sigură. Singurătatea, cel mai trist act, pe scena vieţii. Singurătate infinită… când bătrânul lui Hemingway se ridică şi pleacă.
